Atelierele ILBAH Ploiesti in vizita la niste copiii care au reusit sa ne predea un curs despre iubire!

Se spune ca iubirea se invata. Nu din filme, nu din carti, ci de acasa, de la parinti, cei care sunt primele modele in viata ale oricarui copil. Pentru Andrei, Denisa, Isabela, Tiberiu, Alexandra si alti 17 asemeni lor, notiunea de acasa nu exista. Nici cea de mama si tata. Sunt doar ceva ce pot pronunta, dar nu pot intelege si, nicidecum, simti. Casa lor e centrul de plasament, iar „mama si tata” sunt niste oameni extraordinari, platiti sa ofere acestor copii ceea ce raspunzatorii directi de vietile lor nu au fost capabili.  Un acoperis deasupra capului, mancare, haine…o viata decenta. Ce facem, insa, cu iubirea? Aceea neconditionata a unui parinte catre copilul sau… Ce facem cu iubirea? Fiindca ea nu se vinde. Si nici nu poate fi cumparata…


O amintire si o experienta unica pentru cursantii Atelierele ILBAH Ploiesti


Pe acesti copii frumosi i-am cunoscut la unul din centrele de plasament din Ploiesti. Impreuna cu echipa de cursanti ai Atelierele ILBAH Ploiesti am mers, nu pentru prima data, sa le inseninam putin ziua acestor copii si sa le oferim o sesiune de tuns. Ceva atat de marunt, ceva atat de firesc si normal, dar ceva atat de important pentru acesti micuti. Fiindca de cand am intrat in centru, fetele lor s-au luminat. Eram prieteni vechi, dar eram si niste oaspeti de care ei se bucurau si pe care isi doreau sa ii faca sa se simta „ca acasa”.  Ce dureroasa poate fi aceasta expresie intr-un asa context…

Ne asteptau… Cand ne-au vazut coborand din masini au venit buluc catre noi… Eram acolo pentru ei, le zambeam lor, veniseram sa le facem o bucurie… Iar ei stiau asta… Nu a fost prima data cand am vazut emotie pe chipurile cursantilor si absolventilor Atelierele ILBAH Ploiesti… Ba chiar lacrimi…Au fost manifestari de afectiune decente, calde, sincere, firesti si atat de umane… Pentru niste vieti zdruncinate de la nastere, carora parintii le-au ales un destin asa crunt.


“Nu stiu cum arata mama…”


Pe Denisa am vazut-o stand timida intr-un colt. I-am remarcat ochii mari si negri, care ascundeau o tristete nemarginita. M-am apropiat de ea si am intrat usor, usor in vorba. Mi-a spus ca are opt ani si ca pe mama nu a vazut-o niciodata, nu stie cum arata. Nici urma de ranchiuna sau resentiment pe chipul acestei fetite. Doar tristete, multa tristete… Mi-a spus ca ziua ei este in Martie. Pe 29. I-a zis asta, de mica, mama de la centru. Mama Marusca. Femeia pe care cu totii o striga  “mami”. Ce si-ar dori Denisa de ziua ei? Nu stie sa raspunda. Dar chipul ei parca ar vrea sa strige si nu poate ca si-ar dori iubirea celor care i-au dat viata. Si care pe urma nu au mai vrut-o… E fericita sa suntem acolo. Atat de multi, atat de galagiosi, atat de zambitori si atat de calzi… Ar vrea, imi marturiseste, sa nu plecam… Sa ramanem cat mai mult. Am vazut asta, am simtit, am stiut. Incet, incet, fetita prinde curaj. Imi mai zice ca ii plac desenele animate. Ar vrea codite impletite ca ale Elsei din Regatul de Gheata. Iar Ana, una dintre cursantele cursului de frizerie-coafura-manichiura-pedichiura din cadrul Atelierele ILBAH Ploiesti, se conformeaza. Pune atata suflet si atata pasiune in munca pe care o are de facut pentru a-i indeplini fetitei dorinta…

La fel si Alex, un alt tanar care a completat echipa Atelierele ILBAH, prezenta la centrul de plasament din Ploiesti. Tiberiu, un baietel de 11 ani, vesel si cu niste ochi jucausi ca niste margele, ii spune ca vrea o tunsoare “smechera”, asa cum poarta baietii aia pe care ii vede el la televizor. Ii da lui Alex atitea detalii despre cum trebuie sa arate frizura lui…pune atita patima in cuvintele pe care le rosteste…e atat de fericit ca cineva ii acorda o asa mare importanta. La final, nu pot sa nu remarc, pe langa un “multumesc” spus sincer si din suflet, cum Alex, cursantul Atelierele ILBAH ii strecoara lui Tiberiu o bratara pe care el o avea la mana. Este semn ca de acum ei sunt prieteni, ca ii leaga ceva… niste sentimente, niste emotii, niste trairi afective de mare intensitate.


“Cum arata iubirea?“


Cele aproximativ trei ore petrecute la centrul de plasament din Ploiesti s-au scurs atat de repede. Am vazut ca un copil, indiferent de varsta pe care o are, cere atat de putin… cere dragoste si atentie, cere sa se simta acceptat, valorizat si motivat. Vrea siguranta si securitate si vrea, mai ales, iubire neconditionata. Vrea firescul unei vieti normale. Pe care, insa, cei 22 de copii de la acest centru nu il au. Fiindca, da, nu le lipseste nimic din ce inseamna material. Insa le lipseste raspunsul la o intrebare pe care nu ar trebui niciodata sa si-o puna: “ Cum arata iubirea?”

Acestor copii si altora, atat de multi din pacate, asemeni lor, inca le este “vie” sclipirea din ochi. Pentru cat timp…nimeni nu poate stii! Un lucru e cert: dincolo de dramele lor sufletesti, ei sunt niste adevarate lectii de viata, sunt niste supravietuitori. Care, cu siguranta, au dreptul sa razbata in aceasta lume atat de dura si complicata, cum este lumea “oamenilor mari”.

Un articol de Luiza Toboc (Atelierele ILBAH Ploiesti).

This entry was posted in Blog.

Navigate

cursuricalificareploiesti.ro - cursuri de calificare si formare profesionala. Toate drepturile rezervate.